O stare nouă îți încearcă tot corpul. Nu simți frigul,
privești în gol nimicul și încerci să umpli acel gol. Amintirile îți fac rău.
Mintea deruleză momente vechi, dar parcă atât de recente, care îți stimulează
bătăile inimii. A uita este direct proporțional cu a-ți reaminti. Oprești la
stop, arunci amintirile în stradă. Ți-ai îngropat trecutul la marginea șoselei.
Conștiința spune:
,,Am făcut o crimă”.
Nu cunoști drumul, dar înaintezi
inconștient. Golul devine un vid tot mai mare. Mediatorul chimic pătrunde în
spațiul sinaptic asemenea unei vâzcozități a unei acoarele albe, ce se scurge
pe un perete alb. Nu o cunoști, cândva era totul pentru tine. Nu te mai
cunoști. Te lași ghidat de instinct. O întâlnești iar și iar, ca pe o străină.
Inexistenta îți colorează privirea abătută și îți controlează emoțiile. Ochi
albaștri, alb, un bec orbitor.
Pătrunde în reacțiile tale, nervozitatea crește.
Nu scapi. Trecutul e prezent în fața ochilor tăi. Negi existența lui, existența
ei…existența ta… Sunetul vocii cuceritoare de altă dată se izbește puternic de
pereții camerei goale și îi colorează. Nu descifrezi desenul. Te privești în
oglidă. Cioburi rănesc sufletul visător stopat. Vioară. Pian.
,,Iubesc. Nu
iubesc.”
Frumosul ademenitor sfâșie impulsul nervos. Tresărit. Joc în doi.
Sfrârșit.
15-11-14
