Conștiință furată

      O stare nouă îți încearcă tot corpul. Nu simți frigul, privești în gol nimicul și încerci să umpli acel gol. Amintirile îți fac rău. Mintea deruleză momente vechi, dar parcă atât de recente, care îți stimulează bătăile inimii. A uita este direct proporțional cu a-ți reaminti. Oprești la stop, arunci amintirile în stradă. Ți-ai îngropat trecutul la marginea șoselei. Conștiința spune:
,,Am făcut o crimă”.
        
Nu cunoști drumul, dar înaintezi inconștient. Golul devine un vid tot mai mare. Mediatorul chimic pătrunde în spațiul sinaptic asemenea unei vâzcozități a unei acoarele albe, ce se scurge pe un perete alb. Nu o cunoști, cândva era totul pentru tine. Nu te mai cunoști. Te lași ghidat de instinct. O întâlnești iar și iar, ca pe o străină. Inexistenta îți colorează privirea abătută și îți controlează emoțiile. Ochi albaștri, alb, un bec orbitor.

Pătrunde în reacțiile tale, nervozitatea crește. Nu scapi. Trecutul e prezent în fața ochilor tăi. Negi existența lui, existența ei…existența ta… Sunetul vocii cuceritoare de altă dată se izbește puternic de pereții camerei goale și îi colorează. Nu descifrezi desenul. Te privești în oglidă. Cioburi rănesc sufletul visător stopat. Vioară. Pian.
,,Iubesc. Nu iubesc.”
Frumosul ademenitor sfâșie impulsul nervos. Tresărit. Joc în doi. Sfrârșit.
15-11-14

HOWL!

      Ai jucat prima repriză a vieții tale. Ești în pauza dintre reprize. Te gândești la un nou plan de contraatac pentru repriza secundă. Totul merge prost. Nu-ți vine nimic în minte. Te gândești unde ai greșit. Ești gata să pierzi cel mai important joc. Nu e nici o calificare. Este un meci decisiv. Ai vrea să îți vină o idee, dar pauza e prea scurtă. Trebuie să intri pe teren. O mulțime de oameni te privesc de acasă. Toți sunt interesați de tine. Doar de tine. De ce? Te huiduie, te aclamează - depinde de situație. Cine sunt ei să nu-ți dea pace? Unde e liniștea? Te gândești ca după partidă să te cazezi la un hotel. Atunci poate fi prea târziu. Pășești încet, ezitant.
-Mai repede!
-Cine-a zis asta?
      Tribune întregi te înjură. Se aruncă în tine cu diverse obiecte. Cum să îi mulțumești pe toți? E greu. Te uiți la adversari cu coada ochiului. Hiene mari, cu tone de mușchi, au pus privirea pe tine. Sunt flămânde și gata să te calce în picioare. Nu le-a fost de ajuns. Ești o pradă ușoară, recunoști în sinea ta. Ai nevoie să te odihnești. Ai nevoie să câștigi. Ai fi avut nevoie de mai mult antrenament: atac și apărare. Nimeni nu a vrut să te ajute. Te-ai antrenat singur. Ai nevoie să gândești. Nu mai e timp. Un fluier scurt și sec anunță începerea sfârșitului. Nu poți da înapoi.

      Înaintezi. Ești luat prin surprindere, dar nimic nu te mai surprinde. Un munte de om intră în tine și te aruncă la doi metri distanță. Te ridici plin de noroi. Aluneci. Îți ștergi fruntea cu mâneca tricoului. Un altul te lovește în coaste cu piciorul și te scuipă. Fără motiv. Simți lovitura din plin. Nu e nici prima, nici ultima. Rămâi paralizat câteva secunde. Un coechipier trece pe lângă tine ca și cum nu te-ar cunoaște.
      Stadionul te înjură. Parcă mai însetat ca înainte. O adunătură de huligani asistă la durerea ta. Le place. Râd. Ce li se pare amuzant? De ce sunt aici? N-au altceva mai bun de făcut?
-Tăceți dracu'!
      Toată viața ai fost bun. Ai vrut să-i ajuți. Asta au speculat la tine. Fiecare a tras în celălalt. Tu ai fost glonțul. Nu a contat nimic, iar când a trebuit să se găsească un vinovat, vina a fost plasată. Tu ai fost vinovat, nu cel care a tras. Te-au folosit ca pe o muniție.

      Simți sânge în gură. Scuipi. Înghiți în sec. Te dezechilibrezi. Ești tăvălit în toate direcțiile. Taurii nu pot fi opriți. Ești ca o mantie roșie, înfierbântată.
      Te răcești deodată. Un fior te străfulgeră în capul pieptului. Lași capul plecat. Privești iarba verde, stropită cu noroi. Te uiți în sus. Nu poți privi cerul. Amețești. Respiri. Înduri. Ți-e sete. Un gust amar îți rămâne în gură. Ai fuma o țigară, dar pauza a trecut de mult. Vrei să le închizi gurile. Îți vine să urli. Te saturi. Te saturi să îi mai accepți pe toți. Fugi. Nu te oprești. Ți s-au înmuiat picioarele. Aleargă! Dă tot din tine. Fără milă. Ei nu au milă.

Departe de AICI - p1

   Orașul nu mai e ce-a fost odată. Din locul vesel, cu o istorie frumoasă, povestea ia o întorsătură tragică, iar orașul duce lipsă de valori morale. Cei care ar fi putut fi un exemplu demn de urmat s-au stins sau și-au luat tălpășița. Nu mai au ce căuta aici! Pericolul pândește la fiecare pas. Drumurile care fac legătura cu alte localități s-au închis. Practic, orașul a fost izolat. O barieră pune STOP traficului rutier, la intersecția drumului național cu linia de cale ferată. Trenul încă circulă. În fiecare seară pleacă spre București.

   Liniștea domnește peste gară și induce în eroare pașii oamenilor grăbiți. Băiatul pășește abătut, dar cu o țintă clară: TRENUL. Își lasă valiza jos și se așează pe o bancă. În dreapta lui, un om în vârstă, nu foarte înalt, cu o privire ancorată în gânduri, îmbrăcat într-o uniformă albastră, șifonată și pătată pe alocuri de ulei, își îneacă amarul într-o sticlă de whiskey.

   -În cât timp pleacă trenul?

   -În-tr-o ju-mă-t….
   -Poftiți?
   -Într-o jumătate de oră… se străduiește omul să articuleze până la capăt cuvintele.
   -Mulțumesc!
   -De ce vrei să mergi cu trenul? Te-ai hotărât să pleci și tu?
   -Nu, eu am venit în vizită la o rudă. Nu sunt de aici.
   -Atunci se explică. Nici n-ai rămâne aici!
   -N-aș rămâne! aprobă băiatul.
   -Trenul face 3 ore până la București. Merge extrem de încet! continuă bătrânul cu privirea ațintită în pământ. Este mai benefic să mergi cu bicicleta. Asta dacă vrei să ajungi întreg, desigur!
   -De ce?
   -Controlorul a înebunit de vreo 2-3 ani. Nu poți ști niciodată când are vreo criză.
   -Dar, trenul e gol?
   -De obicei pe această rută sunt prostituate. Controlorul le mai ia gratis.
   …
După un moment de tăcere, cel din dreapta exclamă:
   -Odată trenul a lovit o prostituată!
Băiatul întoarce capul brusc spre el.
   -Dar ziceați că merge încet!
   -Tinere, ceasul rău sună când te-aștepți mai puțin prin aceste locuri!
   -Și poliția?...
   -Poliția este peste tot și nicăieri. Lumea se duce de râpă. Orașul se scufundă într-o prăpastie întunecată ce se hrănește cu suflete. Mulți dau vina pe soartă.
Așa a fost să fie…
Este ușor să dai vina pe destin atâta timp cât nu ai făcut nimic pentru a-ți proteja locul natal. Dar, ce ai fi putut face când oamenii stăteau și priveau cum totul se denigra chiar sub nasul lor? Unii nici nu și-au dat seama… Au contribuit lejer la dezastru, pentru ca mai apoi să se așeze satisfăcuți în fotoliu.
   -De ce s-au închis drumurile?
   -Siguranța e mai presus de toate! spune bătrânul  ironic și, treptat, îi apare pe față un rânjet, care lasă la vedere pe sub mustață 2 dinți cariați. Aici putea să fie altfel…
în ochii lui se poate citi cum treptat i-a murit orice urmă de speranță, însă, viziunea lui interioară despre cum ar fi putut fi acest loc încă îl ține în viață.

  O adiere rece de vânt și foșnetul plopilor din gară dau tonul lătratului aspru și asurzitor al unui câine fără stăpân. Băiatul se ridiră, își ia bagajul și se îndreaptă către tren. Bătrânul arată cu degetul către un stâlp de care este rezemată o bicicletă.

   -Vezi bicicleta aia?
   -Da!
   -E a mea. Ia-o și fugi de aici! strigă el, dar vântul se întețește odată cu lătratul câinelui de lângă peron. Pesemne că va ploua.
   -Nu aud!

 Băiatul urcă în tren. Bătrânul oftează, toarnă pe gât ce a mai rămas din whiskey și se apropie de câine. Într-o fracțiune de secudă sticla de whiskey sboară din măna bătrânului și se izbește violent în capul câinelui.

   -Taci!

 O baltă de sânge, un ultim schelălăit, un tren gata să plece, un vârtej care lasă în urmă pungi de plastic…toate se pierd în negura nopții. O mână deschide ușa compartimentului. Este chiar bătrânul de mai devreme.

   -Călătoriți și dumneavoastră cu trenul? întreaba băiatul curios și mirat totodată.

   -Eu sunt controlorul.